3. Plitvice, Croația

Etichete

, ,

Plitvice, cel mai mare parc național al Croației, situat între Zadar și Zagreb, având o suprafață de cca. 296 Km2, e o adevărată minune a naturii pe care, din fericire, omul a încercat să o păstreze, pe cât posibil, neatinsă.

National_Park_Plitvice_Solaris_Beach_Resort_excursions_02

Cele 16 lacuri cu apă de culoarea safirelor și turcoazelor se înlănțuie de la sud spre nord, în trepte, întrepătrunse și legate prin superbe căderi de apă ai căror stropi lucesc în soare ca mii de diamante.

Lacurile sunt separate prin praguri de travertin (o rocă sedimentară poroasă, formată prin depunerea bicarbonatului de calciu din apele colectate din munţii calcaroşi aflaţi la sudul lacurilor). Procesul de depunere este continuu, ceea ce face ca peisajul să fie mereu în schimbare. Accesul se face pe poduri și pontoane din lemn, frumos realizate și care se încadrează perfect în peisaj, fără a știrbi din minunea locului.

Apa este ireal de limpede, oferind un spectacol de neimaginat al vieții subacvatice, covoare de plante ce oferă un habitat de vis diferitor specii de pești care în apa de o perfectă claritate îți lasă senzația că levitează. Plitvice e raiul plantelor și animalelor, e raiul sufletului și extazul ochiului, e paradisul culorilor și al căderilor de apă.

Plitvice e natura pură în toată splendoarea ei. Dacă raiul ar exista, ar trebui să fie cel puțin la fel de frumos ca Plitvice. Plitvice – foto gallery

Video

Locație:

Anunțuri

21. Palacio da Pena, Sintra, Portugalia

Etichete

, , ,

Preluat de pe Tina’s blog.

În viață ai parte și de dezamăgiri. Atunci când îți formezi o idee greșită, ești prea exaltat sau aștepți prea mult de la ceva anume, trezirea la realitate este de multe ori dureroasă. Așa am pățit eu în periplul meu prin istoria Portugaliei. Capul de listă al peregrinărilor mele era Palacio da Pena. Eram mai mult decât entuziasmată de ceea ce văzusem pe Internet și pe site-ul primăriei din Sintra, unde se găsește palatul. Deși un bun amic, cunoscător de artă, îmi spusese că e un kitsch, iar ghidul meu spusese cu jumătate de gura un: “Da, … e frumos.”, nu m-am lăsat demoralizată. Știam că amicul meu e un spirit destul de critic și că sunt prea puține chestii despre care spune că sunt frumoase, cât despre ghidul portughez, m-am gândit că fiind obișnuit cu astfel de construcții nu i se pare nimic ieșit din comun așa cum mi se părea mie, persoana venită dintr-o țară ex-comunistă unde fusese distrusă aproape toată arhitectura veche pentru a se construi cutii de chibrituri cenușii, suprapuse, pe post de locuințe.

DSCF6886Așa că m-am îndreptat în pas vioi către Sintra, aflată la vreo 40 de km NV de Lisabona. Cald să mori, nu alta. Când am ajuns în Sintra vremea s-a schimbat brusc, era răcoare. Hmm! Ciudat! În câțiva km o schimbare bruscă de temperatură. Ghidul mi-a spus că e ceva obișnuit în Sintra, că acolo clima e mai ciudată. Am început să mă uit în sus pe vârful dealurilor căutând palatul. Nu se vedea nimic. Atunci ghidul mi-a arătat un munte acoperit de o ceață deasă și întunecată și mi-a spus: “Acolo e.” Am rămas masca. ”Acolo unde? În ceață? O, Doamne, dar am într-adevăr un noroc … să-mi trăiască.”

DSCF6964Am început să urcăm cu mașina pe o străduță îngustă și întortocheată printr-un peisaj uimitor. O pădure bătrână, cu copaci imenși și atât de înalți încât cerul devenise doar o pată și era întuneric de-a dreptul. Eram în Parcul National Sintra. O splendoare. Se făcea din ce în ce mai frig și începuse să apără ceața. În mijlocul verii, când la nici 20 de km era o căldură sufocantă. Am aflat că strada respectivă constituise traseu în Raliul Portugaliei. Wow! am încercat să îmi închipui cum e să conduci o mașină de raliu pe o astfel de stradă întortocheată că un labirint și plină de curbe fără pic de vizibilitate. Pot să spun cu siguranță că nu trebuie să fie ușor. Nu era ușor să conduci normal, când timpul nu e o problemă. Raliul trebuie să fie o adevărată aventură aici.

DSCF6892Am ajuns la intrarea în castel, mi-am luat bilet și o hartă a parcului și castelului. Nu am vrut să aștept autocarul care te ducea până la intrarea în castel. Am luat-o pe jos prin parc. Fata care îmi vânduse biletul mi-a spus că e un drum de 10 minute pe jos. Si … am început sa urc. Sincer, am crezut că îmi dau sufletul. Sedentarismul și fumatul și-au spus cuvântul. Nu au fost 10 minute, au fost doar vreo 4-5 minute de urcuș printr-o splendoare de pădure. Aici am văzut pentru prima data sequoia, giganții planetei. Am ajuns la intrarea în palat cu sufletul la gură, dar fericită că un copil care tocmai a primit jucăria preferată.

DSCF6960Se zice că Palacio da Pena este una din cele mai bune reprezentări din lume ale Romantismului arhitectonic din secolul XIX, fiind primul palat construit în acest stil în Europa. E un amestec de stiluri: neogotic, neomanuelit, neoislamic, neorenascentist și cu influențe indiene, un stil internațional, în condițiile în care mentalitatea romantică a secolului al XIX era predominată de o neobișnuită fascinație a exoticului.

DSCF6971Planurile palatului au fost realizate de către Baronul Wilhelm Ludwig von Eschwege în colaborare cu regele consort Fernando al II-lea, între 1836-1840. Până în 1847 palatul era aproape gata. Multe din detaliile decorative și simbolice se datorează temperamentului romantic al regelui-consort.

Palacio da Pena a fost reședința preferată a Reginei Amelia, mama ultimului rege al Portugaliei, care a locuit aici până la căderea monarhiei, în 5 octombrie 1910, când a fost nevoită să plece în exil.

Încă de la intrare m-a izbit aerul degradat al palatului. Nu era deloc ceea ce văzusem în fotografiile de pe net. Pe măsura ce vedeam mai mult, mă dezumflam că un balon care are o mică scăpare de aer. Eram de-a dreptul dezamăgită. Și e un sentiment cumplit. În interior un miros înțepător de mucegai și umiditate. Era interzis fotografiatul în interiorul palatului. Nu am prea înțeles de ce, dar sunt destule monumente în Portugalia unde fotografiatul în interior este interzis. În unele trebuie să plătești o extra-taxă pentru a putea fotografia. Aici nici cu extra-taxa nu puteai fotografia. Oricum, din fericire, nu am suferit prea tare din această cauză, nu am găsit multe lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fotografiez în interior, cu excepția unui scrin imens cu o lucrătură extrem de elaborată și tapetul de inspirație arabă dintr-una din săli. Sunt convinsă că obiectele din interior sunt valoroase din punct de vedere istoric și financiar, dar ca aspect … pe mine, una, nu m-au încântat. Camere extrem de mici, dispuse tip vagon. M-a șocat dimensiunea paturilor. Extrem de scurte! Mă întrebam ce înălțime or fi avut regii? Păreau paturi de copii.

Au fost câteva elemente în exterior care într-adevăr mi-au plăcut, ca poarta interioară, tritonul, patio, dar cel mai mult, cred, mi-a atras atenția orologiul solar, care … nu mai funcționa, dar care fusese astfel construit, că indiferent de anotimp, în fiecare zi la ora 12 trăgea o salva de tun. (un tun în miniatură)

DSCF6907Sincer, mi-a cam părut rău de banii dați, dar mai mult mi-a părut rău pentru mine însămi, pentru dezamăgirea profundă pe care am simțit-o. Și parcă pentru a-mi amplifica dezamăgirea, ceața înrăutățea situația. Puteam să exclam precum portughezii: „Que pena!”(Ce păcat!)

Photos

Tur virtual

Parcul:

Localizare:

sintra

20. Palatul Mateus, Vila Real, Portugalia

Etichete

, , ,

Din stradă nu se zărește mai nimic, ai putea să treci fără să-l remarci. Poate doar gardul de fier forjat, bogat ornamentat să atragă, oarecum, atenția. Dacă te uiți prin gard, iar nu zărești mare lucru. Palatul e plasat în mijlocul unui parc care are la intrare aspect de pădure. Din stradă până la palat e un pic de mers pe o alee de pământ. Mi-a plăcut mult aerul de sălbăticie care s-a păstrat. Ar fi putut să asfalteze, dar n-au făcut-o. Îi dă un farmec aparte. Dintr-o dată pădurea se deschide brusc, după o curbă, și în fața ochilor ți se înfățișează în toată splendoarea un lac artificial în care își doarme somnul o frumoasă și își oglindește măreția Palatul sau Casa Mateus.

DSCF4017Impactul vizual e puternic. Fațada barocă a Palatului Mateus e impresionantă, farmecă ochiul și încântă sufletul. Culorile sunt suave și discrete, ornamentele fascinante. Senzația pe care o ai la picioarele scării de acces e că ai fost aruncat într-o altă epocă. Aștepți să auzi clopotul de la intrare sunând și din spatele ușilor grele să apară un bărbat în livrea și cu părul pudrat, cu pantaloni până la genunchi și ținută țeapănă.

DSCF4034DSCF4039Străbați încet porțile succesive, trecând ca printr-un tunel, alergând către peticul de verdeață care se zărește undeva la capătul tunelului. Treci prin curtea interioară, prin grajduri, caști gura la trăsurile de epocă, din care te aștepți să sară sprintenă vreo domniță și, în sfârșit, îți scalzi ochii într-o mare de verde, grădinile Palatului Mateus.

DSCF4103

Superb loc! Arbori bătrâni ca timpul, miresme parfumate, flori multicolore, arbuști dantelați, tunelul verde, piscinele albastre și-un sentiment profund de pace.

DSCF4100Situat la cca 3Km de orașul Vila Real, în districtul cu același nume din partea de nord a țării, Palatul Mateus a fost construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de către António José Botelho Mourão. Proiectul este atribuit arhitectului Nicolau Nasoni, în special datorită exuberanței baroce a fațadei principale.

Este unul din puținele palate ale nobilimii care s-au păstrat până astăzi în posesia familiei originale. O parte din casă este deschisă publicului, restul este pentru uzul familiei.

DSCF4028

Ce nu mi-a plăcut:

  1. Parcul de la intrare putea să fie mai îngrijit. Grădinile erau frumoase, dar la intrare mi s-a părut cam lăsat în paragină.
  2. Lacul acela mi s-a părut murdar rău. Avea nevoie să fie curățit.

Galerie imagini

Localizare:

vila real

19. Alcobaça, Portugalia

Etichete

, , ,

A fost odată ca niciodată un prinț moștenitor, pe numele său Pedro I de Portugalia, care din considerente politice, așa cum era obiceiul timpului, s-a căsătorit cu fiica unui puternic principe străin. Dar principelui nu-i fuse dragă soția aleasă, ci una din damele de companie ale acesteia, Ines de Castro, nobilă galeză, de care se îndrăgosti nebunește. Și uite așa a luat naștere cea mai tristă, mai frumoasă și mai cunoscută poveste de iubire din istoria Portugaliei.DSCF7039 DSCF7064

Cei doi încep o relație mult comentată și dezaprobată de curtea regală a anilor 1300. Regele Alfonso al IV-lea o exilează pe Ines în speranța că povestea va lua sfârșit, dar distanța nu reușește să stingă iubirea dintre cei doi, care, se spune, au corespondat intens în tot acest timp.

Când soția lui Pedro I moare după ce dă naștere prințului moștenitor, Pedro I, contra voinței tatălui, o aduce pe Ines din exil și încep să trăiască împreună în mod public, fapt care provoacă un mare scandal la curte și un conflict deschis între tată și fiu. De-a lungul anilor cei doi vor avea împreună 4 copii, trei băieți și o fată, dar asta nu îl va înmuia pe rege, care vede în iubirea lor o amenințare la tron. Sfătuit și presat de curte regele hotăraște că singura soluție e să o ucidă pe Ines. La 7 ianuarie 1355, regele cedează presiunilor și profitând de faptul că Pedro era plecat la vânătoare dispune uciderea galezei.DSCF7010În 1357 Pedro devine rege și acum își va căpăta porecla de Cel Drept și datorită asiduității cu care îi va urmări pe criminalii iubitei sale Ines. Pe doi dintre ei reușește să îi prindă și poruncește să le fie smulse efectiv inimile din piept. Cel de-al treilea reușește să fugă în Franța.

DSCF7025Își va recunoaște oficial copiii din legătura cu Ines, declarând că se căsătoriseră pe ascuns cu un an înainte ca ea să moară, fapt care încă este pus sub semnul întrebării de către istorici, dar cel mai fascinant e faptul că, se spune, a pus să fie dezgropată Ines, o încoronează ca regină a Portugaliei și îi obligă pe nobili, sub amenințarea cu moartea, să execute ceremonialul de sărutare a mâinii cadavrului acesteia. Apoi a ordonat construirea a două sarcofage, adevărate opere de artă, ce au fost plasate în Mănăstirea Alcobaça, unul pentru Ines, iar celălalt pentru el însuși, lăsând prin testament ca să fie înmormântat în celălalt sarcofag, așezat față în față cu Ines de Castro.

DSCF7127Pedro a domnit 10 ani, fiind foarte apreciat de supuși ca bun administrator, bun apărător al țării și al celor defavorizați de soartă. Și … nu s-a recăsătorit.

Pedro și Ines sunt un fel de cult în Portugalia. Povestea lor e cunoscută de oricine, de la mic la mare, și orice locșor legat de povestea lor e pus în valoare, scos în evidență, adus la cunoștință celor doritori și romanticilor incurabili. Ăsta e turism!

Mănăstirea Santa Maria de Alcobaça este prima operă în întregime gotică construită în Portugalia. Construcția a început în 1178 și a continuat de-a lungul secolelor următoare ajungând la splendoarea de azi. Biserica mănăstirii e impresionantă. Ai senzația că te pierzi. Cu o lungime de 106 metri, 20 de metri înălțime și între 22 și 52 de metri lărgime, în funcție de zonă, îți creează imaginea exactă a propriei nimicnicii. Te simți ca un fir de praf într-o casetă cu perle. Te simți în plus. Strici farmecul.

DSCF7142Mănăstirea adăpostește mormintele mai multor regi ai Portugaliei, dar niciunul nu este așa faimos ca cele ale lui Pedro I și al iubitei lui Ines de Castro. Extrem de bogat ornamentate, mormintele sunt adevărate opere de artă, extrem de elaborate, prezentând scene din istoria Portugaliei, scene biblice, sau pur și simplu fantezie.

DSCF7146Nu știu cine e mai vestit, mănăstirea în sine, care e o splendoare, sau mormintele celor doi. Oricum nu contează. Nu știu cum o fi arătat mănăstirea în timpul lui Pedro I, dar alegerea Alcobaçei pentru drumul final a fost mai mult decât inspirată. Nici că se putea un loc de veci mai frumos pentru o așa poveste de iubire. Frumusețea mormintelor nu face decât să accentueze farmecul locului, să îl întregească. Dacă ar fi să fac un top al celor mai frumoase locuri din Portugalia (… și poate nu numai), Alcobaça cred ar fi pe locul II după Batalha, sau poate pe același loc. Încă nu mă pot hotărî.

Video Alcobaça

Tur virtual Alcobaça

Photos Alcobaça

Localizare:

fp-portugal-map1

18. Nossa Senhora dos Remédios, Lamego, Portugalia

Etichete

, , ,

Lamego, deși e mic, e unul din cele mai frumoase orașe ale Portugaliei. A păstat ceva mai mult din aerul medieval, din gloria Portugaliei din epoca descoperirilor. Dar când spui Lamego, spui Nossa Senhora dos Remédios, splendoarea din vârful dealului care domină orașul prin grandoare și frumusețe, prin albețea pietrei, albastrul mozaicurilor și ornamentele bogate.

DSCF3935Din centrul orașului se înalță efectiv spre cer scări monumentale, bogat stilizate, ca o ghirlandă uriașă cu care cineva a încercat să  împodobească pădurea.

Scări demențiale amintind de palate din povești, cu terase ample de unde poți admira în voie orașul și chiar până hăt, departe, cu mozaicuri imense, de culoarea cerului senin, cu fântâni arteziene, statui încoronate, coloane nesfârșite, îngeri și monștri, obeliscuri și capele. Totul răsărind în mijlocul unei păduri frumoase, într-o liniște odihnitoare pe care îți vine greu să o rupi spunând vreo vorbă.

DSCF7867Vederea scărilor și obeliscul de pe ultima terasă m-au dus cu gândul la arta precolumbiană, semne ciudate, simboluri, și mult prea des reprezentat soarele și pentru o secundă m-am simțit într-un templu din America Centrală.

DSCF7894

Nossa Senhora dos Remédios e un sanctuar închinat Maicii Domnului, construit pe dealul Sfântul Ștefan din Lamego, loc important de pelerinaj în Portugalia. Ridicat pe locul vechii capele închinate sfântului Ștefan, construcția sanctuarului a început în 1750 și s-a finalizat abia în 1905. Sanctuarul este realizat în stilurile baroc și rococo și este legat de centrul orașului printr-o scară monumentală cu 686 de trepte și 9 terase ornamentate cu capele, statui, fântâni, obeliscuri.

La începutul lunii septembrie se desfășoară sărbătorile sanctuarului, prilej de adevărate pelerinaje, serbări religioase, parade și spectaculoase focuri de artificii.

Lamego- Nossa Senhora dos Remedios 011

Explicație:

Portughezii asociază numele Maicii Domnului (Nossa Senhora) sau al sfinților, cu locurile în care ei s-au arătat credincioșilor: Ex. Nossa Senhora da Fatima (de la Fatima), Nossa Senhora da Lapa (de la Lapa) (Fatima și Lapa sunt localități) sau cu anumite evenimente, grupuri ori sentimente: Nossa Senhora dos meninos (a copiilor), Nossa Senhora dos Remédios (a remediilor, soluțiilor) etc.

DSCF7876Photo Gallery

Localizare:

PortugalMap

17. Mănăstirea Batalha, Batalha, Portugalia

Etichete

, ,

 Văzută din strada națională, Batalha (Bătălia) apare undeva jos, ca o expoziție de dantelă pe care ai senzația că îți poți plimba degetele într-o mângâiere delicată, nu datorită apropierii de șosea, ci datorită dimensiunilor gigantice care îți creează impresia că dacă ai întinde mâna ai putea s-o mângâi pe creștet.După ce ieși din strada națională și cobori pentru a intra în micuțul oraș cu același nume, o pierzi din vedere pentru un timp. Când o zărești, în sfârșit, rămâi cu gura căscată la propriu. De unde la început aveai senzația că-i poți zburda printre turnulețe, acum îți rupi gâtul ca să îi zărești vârful și uitându-mă la ea am înțeles cam ce ar trebui să simtă o furnică la vederea unui elefant. Te simți … nimic.

Dar e fantastică. E, de departe, cel mai spectaculos monument pe care Portugalia îl are și una dintre cele mai frumoase creații ale omului pe care eu le-am văzut. E splendidă! Și nu exagerez deloc. Culoarea, mulțimea ornamentelor, delicatețea cu care sunt realizate. E un vis. Un vis frumos.

Interiorul te copleșește. Petece de lumină multicoloră se proiectează prin vitralii de la peste 30 de metri înălțime, coloane care par fără sfârșit susțin tavane care par croșetate.

Capela Fondatorului, în care se găsește mormântul conjugal al regelui care a dispus construirea lăcașului, Don João I și al soției sale , dar și mormintele altor regi și prinți, construită în formă de octogon pare un loc magic. Nu, nu te înfiori la ideea că acolo își dorm veșnicia o serie de persoane pentru că sala e de-a dreptul magnifică. Nu are nimic din ideea unui mormânt. E inundată de lumină blândă, aurie, e plină de culoare, bogat ornamentată, o adevărată bijuterie.Mănăstirea Santa Maria da Vitória, mai cunoscută ca Mănăstirea Batalha (Bătălia), se găsește în localitatea cu același nume, Batalha, în zona de centru a Portugaliei. Construcția ei a început pe la 1386, la ordinul regelui Don João I (Ioan I) al Portugaliei, în semn de mulțumire adusă Fecioarei Maria pentru victoria contra spaniolilor în Bătălia de la Aljubarrota din 14 august 1385.Construcția a durat aproape două secole, până prin 1517, iar la planul inițial s-au tot adăugat construcții la propunerea unora din cei 6 regi care s-au perindat pe la conducerea Portugaliei până la terminarea operei.

Biserica cu o lungime de 80 de metri, 22 de metri lațime și o înălțime maximă de 32,5 metri este cea mai importantă reprezentare a stilului gotic portughez, o bijuterie arhitectonică și simbolul dinastiei Avis.Photo Gallery

Documentar

Tur virtual

Locație:

16. Rua da Sofia, Coimbra, Portugalia

Etichete

, , ,

Rua da Sofia (Strada Sofiei) te fascinează prin aerul din altă epocă. Toate clădirile vin din alte timpuri. O vezi în arhitectură, în culorile șterse, în ornamentele ferestrelor, în fierul ruginit al balcoanelor, contorsionat în forme ciudate care chiar se poate numi artă, în fațadele șterse ale clădirilor, în lemnul mâncat de timp al ferestrelor, în pereții înnegriți ai vreunei biserici care cu secole în urmă trebuie să fi răsunat de glasurile învățăceilor, dar azi te întâmpină cu porți închise, mută, adăpostind rămășițe ale unei vieți de mult apuse, în aerul de ”altă lume” pe care îl emană clădirile de pe cea mai cunoscută stradă a Coimbrei.

Modernul și-a făcut loc pe la parterul clădirilor cu câte o cafenea, o florărie sau vreun magazinaș, dar dacă îți ridici ochii deasupra lor, deasupra firmelor mărunte, deasupra firelor de troleibuz, dacă înlături urmele zilei de azi, te poți îmbăta în voie cu farmecul a 5 secole de civilizație.

Rua da Sofia, Strada Cunoașterii sau Înțelepciunii (din greacă, sophie – înțelepciune) este o stradă din Coimbra, construită în prima parte a secolului al XVI-lea, prezentând multe caracteristici renascentiste.

Este celebra deoarece a consolidat definitiv Coimbra ca centru cultural si pol universitar național. Se presupune că apariția ei i se datorează Fratelui Brás de Braga, cel care conducea Mănăstirea Santa Cruz pe la 1500. Rua da Sofia sau Strada Cunoșterii, cu cei 450m lungime si 15m lățime, era la vremea respectivă ceea mai largă stradă din Portugalia acelor vremuri și una din cele mai mari din Europa.

Concepută după modelul Sorbonei pariziene urma să deservească colegiile ridicate de diverse ordine religioase din momentul stabilirii definitive a universității în Coimbra, la 1537.

În Coimbra se găsesc urmele vizibile a curgerii istoriei din epoca clasică până azi. E orașul portughez cu cel mai mare număr de colegii universitare. Edificii cu 3-4 etaje, cu o arhitectură relativ riguroasă și clasică, cu decorații de tranziție, mai ales în interior, compusă din elemente renascentiste, manuelite și baroce.

Pe Rua da Sofia se mai găsesc 7 colegii renascentiste cu tot atâtea biserici anexate dintr-un număr de 20 care au fost construite în epoca respectivă și încă 3 mai târziu. Cea mai mare parte dintre aceste școli au fost integrate în cadrul universității, însumând 23 de școli distincte construite între 1539 și 1779.

Locație:

15. Jardim da Manga, Coimbra, Portugalia

Etichete

, , ,

Când vezi Jardim da Manga (Grădina Mânecii) pentru prima dată, te crezi în 1001 de nopți. Dacă nu ar fi zgomotul străzii de alături, intens circulată, te-ai crede aruncat în timp, într-una din poveștile Seherezadei cu turnuri, turnulețe și grădini pe ape. Noaptea, când întunericul acoperă urmele prezentului, iar liniștea s-a așternut peste oraș, senzația e și mai puternică.Claustrul sau Grădina Mânecii (Claustro/Jardim da Manga) se găsește în spatele mănăstirii Santa Cruz (Sfintei Cruci) și inițial făcea parte din complexul mănăstirii. Astăzi însă se mai păstrează numai fântâna renascentistă din mijloc, numită Fântâna Vieții.

Referitor la denumire, legenda spune că numele se trage de la faptul că planul claustrului și grădinii au fost desenate de către regele Joao al III-lea pe mâneca tunicii sale.

Photo gallery

Locatie:

14. Mănăstirea Santa Cruz, Coimbra, Portugalia

Etichete

, , ,

Mosteiro de Santa Cruz (Mănăstirea Sfintei Cruci) domină semeață micuța piață 8 Mai din centrul vechi al Coimbrei, loc de intersecție al Evului Mediu cu Epoca Modernă, loc de peregrinaj și relaxare. E frumoasă. Își înalță tăcută și maiestuoasă arhitectura dantelată către cer. Nu te amețește prin înălțime, nici nu te orbește prin grandoare, așa cum o fac alte biserici portugheze. E micuță. Micuță dar creează impact puternic. Te îndrăgostești pe loc. Interiorul te lasă fără grai. Poate și ăsta e motivul liniștii mormântale din interior, nu numai respectul pentru credință sau pentru cei doi regi care își dorm nemurirea în naosul bisericii.

Tavane dantelate, vitralii multicolore care filtrează lumina creând în interior o atmosferă diafană, mozaicuri alb-albastre spunând povești de mult pierdute, orga bogat colorată, îngeri și demoni, regi și muritori de rând, toate adunate împletesc o mică minune, o minune care a apărut pe la 1131 și care, de-a lungul secolelor a primit câte ceva din prinosul de frumos al fiecărui stil arhitectural.

Mănăstirea Sfintei Cruci (Mosteiro de Santa Cruz) a fost construita în 1131 de către Ordinul Canonic al Sf. Augustin cu sprijinul regilor Don Afonso Henriques și Don Sancho I, ale căror morminte se găsesc în naosul bisericii, devenind la un moment dat cea mai importantă mănăstire din regat.

Mănăstirea a fost reparată și redecorată începând cu anul 1507 din ordinul regelui Manuel I al Portugaliei, devenind ceea ce este azi, o minune arhitectonică care îmbină armonios stiluri din epoci diferite. Arhitectura deosebit de frumoasă, preponderent din epoca manuelină, face din această mănăstire unul din principalele monumente artistice și istorice ale țării.

Frumoasa orgă în stil baroc din interiorul bisericii a fost instalată abia în secolul al XVIII-lea și e opera unui spaniol, Gómez Herrera.

Mormintele celor doi regi ai Portugaliei care au contribuit la construirea Mănăstirii Sf. Cruci, Don Afonso Henriques și Don Sancho I, bogat ornamentate, în stil manuelit sunt unele dintre cele mai frumoase reprezentări de artă mortuară portugheză. Ambele morminte sunt, deasemenea, decorate cu multe statui și elemente gotico-renascentiste.

Photo gallery Mănăstire Santa Cruz, Coimbra.

Locație:

13. Podul Mehmed Paša Sokolović, Višegrad, Bosnia-Herțegovina

Etichete

, , , , ,

Vestitul Stari Most nu e singura minune a Bosniei-Herțegovina. La Višegrad, pe râul Drina, se găsește o altă capodoperă a arhitecturii otomane de pe la 1500: Podul Mehmed Paša Sokolović. Construit între 1571 și 1577 de către vestitul arhitect turc Mimar Sinan, din ordinul marelui vizir Mehmed Paša Sokolović, al cărui nume îl și poartă, de altfel, e o construcție caracteristică apogeului arhitecturii otomane, fiind una din operele de referință ale arhitectului otoman. Mehmed Paša Sokolović era localnic, născut creștin ortodox, dar trimis zălog de bună credință la Înalta Poartă, așa cum era obiceiul timpului.

Cu o lungime de 179 de metri, 11 arce și o cale de acces de 4m lărgime, Podul Mehmed Paša Sokolović e o minunăție arhitecturală și o încântare pentru ochi, e exemplificarea perfectă a ceea ce poate face talentul uman și bunul gust.

Râul Drina are o incredibilă culoare turcoaz, ca și Neretva de la Stari Most, de altfel. Te face să te întrebi dacă râurile din țara asta sunt toate de turcoaz și impresionant de limpezi. Cea mai bună cale de admira podul în toată splendoarea lui e o plimbare cu barca pe apele incredibile ale râului Drina. Așa poți admira în voie maiestuosul pod. Când îl vezi pentru prima oară vizualizezi poveștile alea în care Făt-Frumos aruncă brâul peste apă și pășește fără frică. Așa e bătrânul pod din Višegrad. Ca o poveste, ca un brâu aruncat peste timp, frumos, tăcut, un uriaș mut ce-și privește chipul în oglinda cristalină a Drinei.

Mulți dintre cei care vizitează Podul Mehmed Paša Sokolović o fac pentru că au citit cartea lui Ivo Andric, E un pod pe Drina, s-au îndrăgostit de bătrânul pod din poveștile scriitorului și vor să îl vadă pe viu, deși vor fi un pic dezamăgiți pentru că între timp au dispărut unele dintre clădirile adiacente.

Photo Gallery Podul Mehmed Paša Sokolović

Locație: